Un volum de proză scris la patru mâini de Hedir Al-chalabi şi Petre Don

Cartea Gânduri ciobite de Hedir Al-chalabi, Petre Don un volum de proze scurte de un dramatism coplesitor, o serie de scrisori imaginare între o fiică şi tatăl său.

Prima parte„Gânduri ciobite”, exaltată şi exaltantă, pare o traducere a unor reproşuri scrise în spiritul popoarelor arabe sau egiptene. Un fel de „Carte a morţilor” de factură modernă. Degajă un iz de incantaţie străveche dar nu de tipul rudimentar a vechilor triburi asiatice sau orientale. E ceva în scrierea aceasta ce tulbură – iar cine o citeşte neatent poate să nu o citească deloc.

Un ochi avizat, însă, poate identifica uşor combinaţia cu sistemul de manifestare indo-european, şi spun asta trăgând o simplă paralelă între culturi diferite: istoria comparată are cuvântul! Hedir Al-chalabi deţine puterea unei fascinante intersectări culturale – rezultatul fiind cartea pe care o citiţi. Desigur, putem merge mai departe până la civilizaţia geto-dacică; dar de ce să mergem mai departe (cum retoric se întreba C. Noica) dacă ni se oferă un astfel de efort gratuit?

Fără să ştie ce face, Hedir Al-chalabi a pus, poate, cele mai puternice baze interculturale contemporane pe care le-am putut cunoaşte până acum. Aceste puţine pagini pot deveni un model, un curent literar pe care noi, ca entitate naţională, nu l-am putut imagina. Mă bazez însă pe minţile mobile, care pot accepta o astfel de întrepătrudere valorică. E o noutate de nivel planetar – dacă vreţi – şi e greu să trecem sub tăcere acest eveniment.

Partea a doua, aproape identică în ceea ce priveşte stilul, aparţine lui Petre Don. „De ce luminează licuricii” pare sora geamănă a primei scrieri.

Am înţeles că ei au scris fiecare ce au crezut de cuviinţă, respectând, totuşi, o anumită linie ideatică/ tematică. Aşa de mult seamănă – în expresii – Petre Don cu Hedir Al-chalabi – încât par amândoi un fel de alter ego unul al altuia. De altfel, story-ul cărții reproduce dialoguri imaginare sau ba, între o fiică și tatăl ei. Sunt atinse aici vini iluzorii și realități palpabile, chiar acuzații mai mult sau mai puțin voalate. Pentru a nu ocupa paginile în zadar, voi încerca să sintetizez o minimă moralitate din marea tristeţe / durere ce străbate acest volum.

Evident, ar fi absurd să ne pretindem nevinovaţi. Orice dovadă am aduce în sprijinul „prezumţiei de nevinovăţie”, ar fi luată drept o încercare de-a înşela vigilenţa „Onoratei Curţi” care poate să ne acuze astfel şi de „inducerea în eroare a autorităţilor”. Eşti vinovat din start, pur şi simplu – procesele sunt numai expresia popular-necesară a circului de care lumea are nevoie: ziare, televiziuni, internet.

Suntem intoxicaţi metodic şi iremediabil cu filme şi produse mass media în care Răul este reprezentat de o organizaţie ocultă sau de un serviciu secret scăpat de sub control împotriva cărora luptă alte organizaţii – acestea reprezentând Binele cel nemuritor şi care întotdeauna învinge. Obişnuinţa creează dependenţă iar dependenţa funcţionează cu de la sine resurse. „Ai dreptul să nu spui nimic. Orice spui, poate fi folosit împotriva ta”. Superb, nu? Justiţia a devenit, din armă a lui Dumnezeu – o unealtă a diavolului. Uneori mai cad nişte capete dar asta nu afectează şi nu impacientează pe nimeni: justiţia năpârleşte uneori, îşi părăseşte vechea piele pentru a-şi împlini destinul de dictator mondial: unul din profeţii mincinoşi are cuvântul!

Să revenim. Caracatiţa justiţiară nu este doar un termen ambiguu, materializat prin decizii executate asupra omului, nu! Ea duhneşte atât de tare încât unii, mai slabi de înger, se sinucid înainte de-a ajunge în faţa arogantelor bărbi judecătoreşti şi a trăpaşilor lor denumiţi, îndeobşte, avocaţi. Acest animal supraponderal este omniprezent, nu-l poţi ocoli la nesfârşit, nu te poţi ascunde în gaură de şarpe, n-ai nici o şansă. Climatul violent în care trăim astăzi nu este altceva decât programul după care justiţia îşi face mendrele. Credulă, omenirea s-a încadrat în el: oricui îi sare muştarul din te miri ce, îşi dă în judecată aproapele.

De aceea, ar fi absurd să ne pretindem nevinovaţi. Există atâtea legi încât orice necunoscut ne poate târî la tribunal pentru încălcarea a cel puţin o duzină (dintre care jumătate nu-i convin nici măcar lui).

Acest scurt expozeu exemplifică pe deplin ceea ce conţine cartea de faţă. Mă gândesc la hazard. Poate că e posibil să rămânem cu un câştig literar şi moral citind ceea ce cuprind în interior două cartoane colorate. Poate nu. Dar e de remarcat faptul că s-a încercat. Cineva a încercat. Ştefan Doru Dăncuş

 

Un răspuns la „Un volum de proză scris la patru mâini de Hedir Al-chalabi şi Petre Don”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *